Un grup de antreprenori sociali readuc la viață o fostă comunitate minieră din România.
Totul era gri. Dealuri gri, case gri, păduri gri. Siluete gri într-un du-te-vino continuu între scheletele întunecate ale structurilor miniere și blocurile triste. Până și râul era negru – cu apele saturate de praful de cărbune.
Cu toate acestea, locuitorii din Valea Jiului își amintesc vremurile de dinainte de 1989 când minele de cărbune funcționau fără probleme. Așa gri cum era, Valea era plină de viață.
Peste 100.000 de oameni lucrau în permanență pentru a susține o economie bazată pe cărbune, recompensați cu salarii mari și lăudați de propaganda comunistă drept eroi. Într-un moment în care mulți locuitori ai țării sufereau din cauza lipsei de hrană, minerilor nu le lipsea nimic. Minele dispuneau de librării proprii, cluburi și cinematografe.
Uneori, oamenii care veneau din alte regiuni ale țării erau angajați direct în gară, de îndată ce coborau din vagoane. Peste 4.000 de persoane lucrau doar într-o singură mină, cea mai veche din Vale: Petrila. În 2015, când mina s-a închis, doar 400 de persoane mai lucrau în clădirile dărăpănate de pe amplasament.
În anii 1990, când România a început amplul proces de închidere a exploatărilor miniere din regiune, Valea părea să moară. Toți repetau același lucru: „Suntem doar mineri, asta e tot ce știm, asta e tot ce suntem. Fără minerit, această vale va muri.”
Dar acest lucru nu s-a întâmplat.
La două decenii după ce s-au închis cele mai multe mine din Valea Jiului, vizitez zona într-o după-amiază aurie de toamnă. Frunzele pădurii de mesteacăn colorează dealurile în roșu, galben și portocaliu. Soarele strălucește ușor, iar cerul e de un albastru închis. Blocurile sunt acum proaspăt vopsite în culori calde, apa râului este curată, iar străzile sunt pline de oameni care se bucură de vremea caldă.
Mulți au părăsit zona după disponibilizările masive din perioada 1997-1999. Majoritatea au plecat la muncă în Europa de Vest și au început să trimită bani rudelor din Vale. Unii s-au întors chiar, pentru a-și deschide propriile afaceri – mai ales magazine și cabane.
Acest influx de bani și energie a creat speranțe, dar nu a fost suficient. În tot acest timp, în ciuda nenumăratelor promisiuni, statul român nu a făcut mai nimic pentru a sprijini alternativele la minerit. Lipsa infrastructurii și izolarea regiunii de restul țării a făcut ca Valea să devină neinteresantă pentru investitori, în ciuda numărului mare de lucrători calificați.
Chiar și așa, un blestem s-ar putea transforma într-o binecuvântare. Împrejmuită de dealuri și păduri virgine și cu câteva stațiuni mici de schi în munții din apropiere, Valea Jiului a început din ce în ce mai mult să mizeze pe turism, dar trebuie să facă față unei mari provocări: este relativ izolată de zonele dens populate ale țării și regiunea nu a fost considerată suficient de atrăgătoare pentru a convinge oamenii să o viziteze.
Asta până când un grup de localnici determinați a vrut să schimbe percepția potrivit căreia regiunea nu are nimic extraordinar de oferit.
„Periferia Europeană a culturii”
Ion Barbu s-a născut și locuiește în Petrila. Acum în vârstă de 60 de ani, este un artist prolific, apreciat și premiat la nivel internațional, care îmbină desenul, pictura și grafica pentru a produce o varietate de lucrări, de la instalații la picturi murale și artă urbană. La începutul anilor ′90, când a devenit conștient de dispariția industriei miniere, s-a gândit la o modalitate în care comunitatea să prindă viață: folosind arma lui cea mai de preț, arta.
„Acest oraș a fost un deșert cultural”, a spus Ion Barbu în timpul unui interviu, într-o vizită în Petrila, în toamna anului 2018. „Și mi-am spus: să creăm niște insule în acest deșert. Dacă vrem să vedem o piesă de teatru sau să auzim niște muzică, de ce sa nu le aducem aici, în loc să mergem în alt oraș?”
La început, aproape toată lumea l-a perceput pe Barbu fie ca un nebun excentric, fie ca un anarhist cultural periculos.
Când orașul Sibiu se pregătea în 2006 să devină Capitală Culturală Europeană, Barbu a lansat o serie de evenimente culturale în Petrila, sub marca ”Periferia europeană a culturii”. A organizat în Petrila un festival de artă și muzică, acum anual, numit „Omul Rău”, un joc de cuvinte derivând de la numele unui bine cunoscut festival național de folk, „Omul Bun”.
Împreună cu câțiva voluntari a restaurat casa memorială a lui I.D. Sârbu, un important scriitor român născut în Petrila, care fusese întemnițat în timpul regimului comunist. Casa se degrada repede: fiind clasificată ca monument, ea nu putea fi restaurată de persoane fizice, însă nici Ministerul Culturii nu făcea ceva pentru a o proteja. Ion Barbu a găsit însă o ieșire din impas.
„Casa fusese deja reconstruită în trecut, așa că i-am păstrat forma originală, dar nu și materialele originale. Am convins moștenitorul legal al lui I.D.Sârbu să declare că aceasta nu era cu adevărat casa defunctului scriitor, ci doar o copie, necalificându-se astfel drept monument”, explică Barbu.
Așa au reușit artistul cu echipa lui să reconstruiască clădirea. Pasul următor a fost să se asigure că nu va fi următoarea casă memorială în așteptarea fără de speranță a vizitatorilor. Barbu a pictat pereții exteriori în culori vii și a selectat și adăugat câteva citate din lucrările scriitorului. În loc să râmănă pasivă și să aștepte în zadar să fie îmbrațișată de comunitate, arta chema acum oamenii să vină.
Multe alte opere de artă urbană au urmat, deseori șocând comunitatea. O trecere de pietoni pe strada principală din Petrila a fost transformată de Barbu în clape de pian. Tot el a pictat fațada cenușie a unui bloc ca un plic poștal gigantic – o referire la exodul românilor în Europa de Vest. Treptat, mai mulți artiști și voluntari au început să împărtășească viziunea lui Barbu și să-l ajute. Autoritățile locale erau deja exasperate, însă acesta era doar începutul.
În 2008 două explozii au loc una după cealaltă la mina Petrila, la un kilometru în subteran, ucigând 14 persoane. Zvonurile despre o închidere iminentă a minei s-au răspândit rapid. Societatea Națională de Închidere a Minelor (SNIMVJ) preia mina pe care trebuia să o închidă definitiv.
Planul de închidere era îngrijorător: fiecare clădire urma să fie demolată, fiecare piesă de metal și fiecare mecansim al ascensorelor urmau să fie reciclate la fier vechi. Astfel se ștergea o bucată de istorie o dată cu curățirea locului.
În 1858, se deschide prima mină de cărbune la Petrila. Intrarea sa este vizibilă și astăzi lângă clădirea atelierului mecanic, și el construit în urmă cu 100 de ani. Unul dintre ascensoarele minei, fabricat în Germania, încă funcționează perfect din 1942 când a fost pus în funcțiune. Cadrul metalic impunător, care se ridică la zeci de metri deasupra solului, datează din același an. Ion Barbu nu a putut să accepte ștergerea istoriei în acest mod: mina era singurul lucru pe care nici un alt oraș din țară nu-l avea. Confruntându-se cu refuzul autorităților de a recunoaște potențialul reconversiei patrimoniului minier în patrimoniu cultural, Barbu s-a pregătit pentru o luptă decisivă pentru salvarea minei: fără ea, comunitatea ar fi lasată cu nimic.
Trasee de ciclism de clasă mondială
Stațiunea de schi Straja este situată la 30 km de Petrila. Straja se dovedește a fi modestă dar și ambițioasă în dezvoltarea sa haotică și agresivă. Clădirile sunt aproape suprapuse, fără locuri prea multe de parcare, însă cu investiții importante în infrastructura de schi: 12 pârtii, instalații prin cablu, iluminare și zăpadă artificiale – toate cu sprijinul autorităților locale. În raport cu nevoile sale, România are foarte puține stațiuni de schi, astfel încât cele noi au marea șansă de a deveni populare.
În ultimii ani însă, dezvoltarea zonei s-a confruntat cu o amenințare neașteptată: încălzirea globală. Munții din zonă se ridică până la altitudinea de 1868 metri, și nefiind prea înalți, zapada nu există decât în timpul iernii. Cu ierni ceva mai blânde, sezonul de schi se scurtează și el, punând presiune pe afacerile noi și fragile din zonă.
Cum viitorul schiului în zonă este din ce în ce mai îndoielnic, noi idei au început să apară în regiune. Dana Bates, american din Texas, locuiește în România din 1989, iar acum conduce un ONG implicat în proiecte comunitare pentru tineret. În urmă cu câțiva ani, el primește un cadou neașteptat: o bicicletă mountain bike.
Bates a iubit cadoul și a început să folosească bicicleta pentru a explora împrejurimile orașului său adoptiv, Lupeni. Plimbându-se cu bicicleta pe dealurile acoperite de mesteacăni din jurul orașului Lupeni, Bates a realizat că zona e perfectă pentru trasee profesionale de ciclism și că ar putea atrage bicicliști din întreaga Europă în cea mai mare parte a anului.
“În Spania, o zonă numită Zona Zero, cu mai puțină infrastructură decât Straja și poziționată la fel de departe de orice aeroport, a reușit să devină o destinație de clasă mondială”, explică Bates. „Asta m-a încurajat să aduc niște experți pentru a verifica potențialul acestei zone.”
Intuiția sa a fost confirmată. În urma consultării, Dana a primit sprijin din partea Asociației Internaționale pentru Mountain Biking (IMBA) pentru a se pregăti în Italia și a devenit unul dintre primii membri IMBA din România. Cel mai important, a învățat cum să construiască trasee de clasă mondială. La terminarea pregătirii, a închiriat un mic excavator și a trecut la treabă.
Chiar și autoritățile au fost optimiste, dar moderat: Bates a primit niște bani de la primărie pentru construirea primului traseu. Iar cu sprijinul unui lobbyist local, el a putut pune bazele unei bune colaborări cu Romsilva, agenția națională responsabilă de păduri, care i-a permis să construiască traseul. Opoziția a venit și ea, dar din partea ONG-urilor de mediu care l-au acuzat că distruge pădurea.
„Cel mai lung traseu, Baloo, este în jur de patru kilometri”, spune Bates. „Am folosit un excavator mic pentru că aveam nevoie să contruim un traseu flowtrail, cu margini ridicate în curbe pentru a crește viteza. Pentru acest traseu am tăiat doar un copac bătrân și câțiva puieți. Cicliștii vin aici nu numai pentru trasee, dar și pentru natură, așa că sunt la fel de interesat să o protejez”, spune el.
Pe lângă traseele de clasă mondială și natura sălbatică, există încă un lucru care poate atrage bicicliști din întreaga Europă. „În Austria sau Germania, o zi întreagă de activități cu bicicleta costă în jur de 150 de euro”, spune Bates, „dar aici totul costă între 65-75 de euro”. Ulterior, el a reușit să strângă 50.000 de euro de la donatori pentru finalizarea a altor cinci trasee, fiecare lung de câte 4 kilometri, și a început să promoveze traseele Lupeni la cea mai mare platformă europeană de turism de aventură, având chiar și un site dedicat.
Bates își dorește ca tinerii să-i îmbrățișeze viziunea. El intenționează ca școlile să preia traseele pentru a le curăța și a le menține în stare bună, astfel că tinerii ar putea să se plimbe și ei pe trasee.
Cu toate acestea, comunitatea din Lupeni este încă sceptică, menționează Bates. „Cred că este un fel de pesimism cultural.”
Primul test la care a fost supusă viziunea lui Bates a constat în organizarea unei competiții internaționale de mountain bike în Lupeni, în octombrie 2018. Evenimentul a fost un succes și l-a avut în audiență până și pe Ambasadorul SUA în România, Hans Klemm.
„Cum ți se pare competiția?”, întreb unul dintre bicicliști, în timp ce finaliza ultima etapă a concursului de la Straja. „Foarte tare!”, spune el. „Sigur mă voi întoarce aici.”
Un nou început pentru Valea Jiului
În octombrie 2015, Societatea Națională pentru Închideri Mine (SNIMVJ) și-a atins unul dintre cele mai importante obiective: închiderea minei Petrila. Societatea s-a pregătit apoi să demoleze toată infrastructura minieră, așa că artistul Ion Barbu știa că nu i-a mai rămas mult timp.
Din fericire, nu a fost lăsat singur în această aventură.
„Niște arhitecți din București și Cluj ne-au plăcut cumva”, glumește el, „și au găsit în Petrila o cauză demnă de eforturile lor.”
Arhitecții și-au asumat sarcina importantă și dificilă de a pregăti documentația tehnică detaliată care a servit drept bază pentru negocierile cu Ministerul Energiei, conducătorul SNIMVJ. În 2016, în timp ce Barbu și ceilalți se luptau pentru salvarea minei, guvernul tehnocrat a fost de accord să declare mina Petrila drept monument național.
În timp ce SNIMVJ nu mai putea demola mina, legile anticorupție au împiedicat societatea să doneze infrastructura minieră autorităților locale. Oricine dorea să aibe grijă de mină, trebuia să o cumpere la prețul pieței.
Evaluată inițial la 3 milioane de euro de către Ministerul Energiei, valoarea finală a minei a fost stabilită în cele din urmă la 200.000 de euro de către un evaluator independent angajat de Barbu și colegii săi. Dar chiar și această sumă era prea mare pentru un artist și prietenii săi, astfel că echipa a încercat să convingă Municipalitatea Petrila să cumpere infrastructura. Războiul lor de guerilă culturală a fost descris în 2015, în documentarul lui Andrei Dascalescu, „Planeta Petrila”, iar cazul a fost în atenția întregii țări. Atunci Barbu și colegii săi au fondat în mod oficial ONG-ul pe care l-au numit după titlul documentarului.
Barbu și colegii săi nu numai că trebuiau să facă lobby în fața autorităților, dar aveau, de asemenea, alte sarcini mult mai lumești: amplasamentul trebuia să fie păzit de hoții de fier vechi care deja începuseră să dezmembreze situl abandonat. Situl a fost apărat tot prin cultură.
Barbu a pictat fosta stație de pompare a minei cu grafitti colorate, numind-o „Centrul Pompadou”, care a găzduit concerte și evenimente de teatru. Tot ONGul a organziat și ateliere de lucru cu studenți la arhitectură. Au inclus situl în catalogul național al evenimentului „Noaptea Muzeelor”, atrăgând în jur de 2.700 de vizitatori – mai mult decât cele mai mari muzee din orașul din apropiere, Deva. În cele din urmă, pentru organizarea de evenimente și pentru paza amplasamentului, au colaborat și cu fostul lider sindical Cătălin Cenușă, acum retras din activitate.
După o luptă îndelungată care a început cu primele lucrări de artă provocatoare ale lui Ion Barbu, oficialii primăriei încep să-i împărtășească viziunea.
„Acum avem nevoie de ei doar pentru a ne cere în mod oficial ajutorul pentru a strânge banii necesari cumpărării minei și ne canalizăm toate eforturile pe acest lucru”, spune Barbu, plin de inspirație și determinare.
„Putem deschide un restaurant cu specific „minier”. Sau să promovăm turismul cărbunelui în zonă.”. Vorbește și despre crearea de rezidențe și ateliere pentru artiști, ateliere interactive pentru conservarea sitului, muzee în clădirile reabilitate și despre atragerea investitorilor pentru construirea de locuințe, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea economiei.
Pe parcursul discuției mă uit pe fereastră și dau de o zi perfectă de toamnă. Văd frunzele care colorează dealurile, în timp ce soarele strălucește ușor pe cerul de un albastru închis. Undeva acolo, îngropate adânc în pădurea virgină de mesteacăn, se află și traseele lui Dana Bates.
Și tot ce-mi vine în minte acum sunt cuvintele lui Bates de mai devreme, care, citându-l pe Aristotel, spune: „Un început este mai mult de jumătate din întreg.”
Text si poze: Adrian Catu
Traducere: Laura Nazare