Published on February 6, 2018

România nu are un plan de eliminare treptată a cărbunelui, în ciuda mixului energetic diversificat

Cărbunele reprezintă aproximativ un sfert din producția de energie a României, țara fiind un exportator net de energie electrică. Deși dependența de acest combustibil fosil este mult mai mică decât în state precum Polonia, discuțiile despre eliminarea cărbunelui sunt aproape inexistente. De ce?

Potrivit datelor furnizate de Transelectrica, operatorul național de sistem și de transport al energiei electrice, în anul 2016 cărbunele a reprezentat sursa pentru aproximativ 23% din electricitatea produsă în România, în timp ce energia electrică produsă din surse hidro a fost aproape 30%, energia nucleară a reprezentat 17%, gazele naturale 15% și sursele regenerabile 14.5%.

Cărbunele acoperă aproximativ o treime din cererea internă de electricitate și este esențial pentru asigurarea stabilității sistemului. În timp ce strategia energetică a țării prevede un rol din ce în ce mai scăzut al cărbunelui, care va fi în cele din urmă înlocuit de gazul natural și energia nucleară, decizia de eliminare progresivă a cărbunelui nu pare a fi deloc iminentă.

Sorin Boza, directorul Complexului Energetic Oltenia (CEO), principalul producător de cărbune din țară, declară că nu va exista o reducere a capacității de producere la unitățile CEO înainte de 2025.

În plus, acesta precizează că va încerca să obțină o ”perioadă de tranziție” până în 2024-2025 pentru implementarea noilor standarde UE privind poluarea pentru termocentrale pe cărbune (standardele BAT pentru instalațiile de mare ardere), care ar trebui să fie puse în aplicare până în 2021.

”Între 2009 și 2015 au fost cheltuiți un miliard de euro pentru a respecta reglementările de mediu europene, doar pentru a avea surpriza în luna septembrie că au venit alte reglementări”, a declarat Boza pentru just-transition-info.

Directorul CEO declară că modernizarea pentru conformarea cu noile standarde UE pentru termocentralele pe cărbune va costa compania încă 150 de milioane de euro, o investiție prea mare în condițiile în care compania încă plătește creditele contractate la băncile comerciale pentru punerea în aplicare a cerințelor anterioare.

CEO are în administrare patru termocentrale în județele Gorj și Dolj, în sud-vestul României, precum și minele de lignit care le alimentează.

În plus, Boza susține că CEO nu are suficient timp să-și modernizeze toate unitățile până în 2021, având în vedere că arzătoarele nu sunt ușor de obținut și că înlocuirea lor presupune închiderea temporară a unităților care, potrivit acestuia, furnizează energie indispensabilă României.

Vorbind despre planurile sale de a amâna cu câțiva ani implementarea noilor standarde UE, Boza nu a dat niciun semn că guvernul român s-ar opune cererii sale – dimpotrivă.

”Polonia a reacționat deja la noile standarde ale Uniunii Europene, Bulgaria s-a aliat Poloniei și ne vom alătura și noi”, a spus Boza.

Obsesia pentru cărbune”

Nici unul dintre guvernele României din ultimii ani, indiferent de partidul la putere, nu a contestat ideea potrivit căreia cărbunele este esențial pentru satisfacerea nevoilor energetice ale țării. Chiar și lăudatul guvern ”tehnocrat” din 2016 a refuzat să conteste necesitatea extinderii minelor de cărbune.

”Dincolo de schimbările de la nivel politic, există un nivel inferior foarte puternic, alcătuit din cei care influențează cu adevărat sistemul energetic: oamenii din companiile energetice, autorități, unele sindicate”, declară Corina Murafa, expert în politici energetice, fost colaborator al Băncii Mondiale. ”Și aceștia privesc obsesiv cărbunele ca pe coloana vertebrală a sistemului energetic.”

”Această obsesie vine atât din încrederea în cărbune, cât și din oportunism”, adaugă Marafa.

Potrivit expertului, România ar putea înlătura dependența de cărbune, bazându-se din ce în ce mai mult pe un mix de gaze naturale și energie nucleară pentru a asigura necesarul energetic de bază.

Aceasta spune că prețul cărbunelui este în mod artificial mai mic pentru că factorii externi nu sunt incluși în costul său și, de-a lungul timpului, industria a beneficiat de subvenții importante din partea guvernelor. În plus, la momentul actual prețul certificatelor de emisii CO2 este prea scăzut pentru a forța eliminarea cărbunelui în România, declară expertul.

În aceste condiții, eliminarea treptată a cărbunelui necesită o decizie politică motivată de realitatea schimbărilor climatice și de obligațiile României în conformitate cu legislația europeană.

”De fiecare dată când cineva a propus o schimbare, se amenința imediat cu venirea minerilor la București”, spune Murafa.

”Dar minerii nu sunt cu adevărat problema. Nu a existat niciodată un interes real de a schimba status quo-ul în regiunile miniere din România: ele reprezintă un bazin electoral solid și disciplinat și este în interesul politicienilor să le mențină așa”.

Tranziția justă…poftim?

Pe parcursul ultimelor două decenii, în România minele de cărbune s-au închis rând pe rând deoarece fie s-au epuizat resursele, fie a devenit prea scump aducerea acestuia la suprafață.

Cu toate acestea, în această perioadă nu s-au concretizat alternative economice pentru regiunile miniere și nu s-au creat noi oportunități pentru foștii mineri.

La începutul anilor 2000, România a contractat un împrumut de la Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru finanțarea închiderii minelor de huilă din Valea Jiului. Mai recent, la începutul lui 2016 Comisia Europeană a aprobat un pachet de ajutor de stat de peste 100 de milioane RON (25 milioane EUR) pentru continuarea închiderii minelor din aceeași regiune.

În plus, de-a lungul anilor au existat bani europeni în fondurile structurale pentru implementarea programelor de recalificare, de combatere a șomajului, de dezvoltare regională sau pentru curățarea mediului.

Până în prezent nu există nici o evaluare globală a modului în care acești bani au fost cheltuiți în fostele zone miniere sau dacă au adus vreun beneficiu. Corina Murafa spune că a încercat să analizeze modul în care au fost cheltuite fondurile, dar a fost un lucru imposibil, din cauza informațiilor mult prea fragmentate și netransparente.

Dar afirmațiile intervievaților și rapoartele mass-media par să indice faptul că fondurile au fost utilizate pentru închiderea fizică a minelor, pentru achitarea datoriilor companiilor, pentru disponibilizarea angajaților și pentru programe de recalificare de o calitate îndoielnică. Dacă au fost create planuri și metode de remodelare a economiilor locale post-cărbune, aceste idei au fost, ca de obicei, uitate în sertarele diferitelor instituții de stat.

”În vechea perioadă de programare (pentru fondurile UE), au existat bani pentru programele de recalificare, iar această idee de recalificare a șomerilor a fost atractivă pentru multe companii”, spune Diana Țenea, director general din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale. ”Dar sunt foarte puține rezultate clare, unde din cele 500 de persoane instruite, atâția lucrează în domeniu.„

Programele de recalificare probabil că au fost o afacere profitabilă, dar nu și pentru șomeri.

Întrebată ce face ministerul ei pentru a răspunde nevoilor sociale ale fostelor zone miniere, Țenea menționează despre un proiect național de colectare a datelor și un program separat al guvernului ”tehnocrat” menit să identifice nevoile regiunilor mai sărace din România, inclusiv regiunea Roșia Montană – Valea Jiului (Hunedoara). Unele investiții în infrastructură au fost planificate ca rezultat al celor din urmă.

În afară de acestea, ”ministerul nostru nu are o politică publică în zona aceasta (dezvoltarea post-cărbune)”, a spus Țenea, completând că acest lucru nu intră oricum în competența MDRAP.

”Nu au existat politici publice care să recunoască această problemă socială și să facă ceva cu forța de muncă disponibilă, o reconversie”, adaugă ea.

”Dar este și o problemă de educație”, crede ea. ”Românii nu prea se pricep la antreprenoriat și chiar dacă ar exista resurse, nu se cunoaște cum ar putea fi folosite.”

Nu pare, însă, ca autoritățile române să fi testat vreodată acest spirit antreprenorial. Insistând asupra a ceea ce ministerul a realizat pentru locuitorii din Gorj și Hunedoara, Țenea face referire doar la finanțările pentru apă, canalizare și grădinițe, lucruri care, oricum, reprezintă obligații de bază ale statului și care sunt prezente în toate regiunile, indiferent de nevoile lor specifice.

Text de Claudia Ciobanu

Foto de Mihai Stoica și Alexandru Mustață pentru Bankwatch Romania

Traducere de Laura Nazare